Când aveam 2 ani am mers de câteva ori cu ai mei și prietenii lor în cartierul Uranus. Se zvonea pe atunci că o să se demoleze aici. E vara lui 1980. Trabantul l-am lăsat pe str. Ecoului, de unde se vede cupola Senatului cu vulturul înclinat peste oraș. Schitul Maicilor e bine-mersi în picioare, mă ascund între tufele de flori din grădina lui. Câteva trepte mai sus, ieșim pe stradă și cotim pe Lăzureanu. Strada pare cam goală. Noi copiii ne jucăm: ca să m-ascund de ceilalți, intru pe poarta unei curți a cărei casă parcă plutește deasupra, ca o fortăreață pe metereze. Totuși e un aer cam pustiu, suntem singurii copii de pe stradă: în capătul de sus deja au dispărut primele case.
Suntem în 2012: lucrez la the Ark, fosta Bursa de Mărfuri de la 1898, aflată în capătul lui Uranus în Piața de Flori. Zilnic urc cu bicicleta de la Piața Unirii pe calea 13 Septembrie, între Dealul interzis al Casei Poporului (poporul n-are voie pe deal nici acum) și maidanul Academiei. Zilnic îmi închipui străzile dispărute, topografia veche a dealului, acum transformat într-un platou pe care stă – Puterea. Cum or fi fost pavajele străzilor sub tălpi, cum mirosurile vremii în nări, vara al florilor din grădini, iarna fumul de la lemnele din sobe, diminețile aroma de pâine proaspătă care cobora de la brutăria Otto Gagel de care povestea bunica, transformată apoi în fabrica de pâine Steagul Roșu?
Dacă o iau prin parcul Izvor, îmi închipui că în locul fiecărui copac era odată o clădire, pe geamurile căreia se auzeau vara voci și râsete, case cu grădini și cu oameni care se salută la poartă și apoi pleacă în treburile lor, cu castani, cu copii care se întrec pe derdeluș. Cineva plimbă un cățel; în casa de pe colț, croitoreasa termină repede un tiv, că vine clienta la probă, o ușă se deschide și văd balustrada scării de piatră și glasvandul care separa antreul de hall, pe cuier sunt pălării și paltoane…
Puțin mai încolo se ridică încă mândră mănăstirea Mihai Vodă, înconjurată de Arhivele Statului. Uite stadionul unde merge toată lumea! Cobor iar străzile în pantă, trec pe lângă casele cu grădini, uite Arsenalul armatei, bloculețul modernist, casele fără stiluri certe, însă șarmante, că-s făcute de meșteri adevărați, nu de cei de azi care se pricep “la orice, doamnă, doar am lucrat în străinătate!”
E 2019 și lucrăm la expoziția Uranus ACUM. După multe rugăminți și ceva căutare, tata îmi da 2 role de film într-o punguță. Pe una scrie “Case 1980”. Le duc la laborator la scanat și scos pe hârtie. Când deschid plicul, două săptămâni mai târziu, văd mare fața mea nemulțumită de la doi ani, cu o păpușă sub braț, de care nu-mi amintesc. Însă de asfalt și de mirosul străzii și de groaza mută îmi amintesc. Totul e încă acolo, scurt înainte să dispară.
