Ce iubesti, ce îți place cel mai mult la/în cartierul Rahova Uranus?
Piața de Flori, mai ales primăvara, The Ark, fosta Bursă a Mărfurilor, un excelent exemplu de recuperare arhitecturală, Grădina Uranus, care a găzduit atâtea ediții ale Balkanik Festival, din păcate, rămasă în paragină, sau Palatul Bragadiru, un loc în care am participat la multe evenimente și concerte faine, acum o sală de evenimente în care (în vremuri nepandemice) se-ntâmplă doar nunți și cumetrii. Aceste clădiri, concentrate în jurul pieței Chirigiu, îmi spun povești fermecătoare ale unui București dispărut demult și mă bucur că, la rândul meu, am amintiri ce mă leagă de aceste locuri.
Totodată, acum mai bine de 15 ani, când locuiam în Ferentari și descopeream la pas această zonă, apreciam sunetele și mirosul de mahala. Manele în surdină, copii care se jucau pe stradă, gospodine care spălau covoare pe trotuar, bărbați care spărgeau semințe la poartă, mirosuri amestecate de rigolă, detergenți, mâncare, mucegai și dărâmături, peste care, pe măsură ce mă apropiam de Piața de Flori, se așeza o aromă amețitoare de apă stătută și flori, acel je ne sais quoi (pe care iată, între timp l-am identificat) ce face olfactiv diferența între Rahova-Uranus și alte cartiere vechi ale orașului, uitate și ele în degradare.
Ce-i lipsește cel mai mult acestui cartier?
Dezvoltare arhitecturală unitară, intervenție socială și viață culturală. Naționalizarea imobilelor din anii ‘50 și legea retrocedărilor de la începutul anilor ‘90 au dus la un haos imobiliar și un mix mai puțin obișnuit de rezidenți, probleme care se accentuează pe măsură ce trece timpul. Este un cartier al contrastelor, exemplul cel mai șocant fiind pentru mine cel al clădirii moderne de birouri de pe Tudor Vladimirescu, în spatele căreia se află străzi cu case, pe unde poți să auzi găini sau porci în curțile oamenilor. Chiar dacă această din urmă observație adaugă savoare locului, știm toți că lucrurile astea nu vor dura la nesfârșit, așa că întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este ce anume salvăm din Rahova-Uranus și cum și unde aducem îmbunătățiri. Ceea ce este diferențiază acum cartierul ăsta de altele, poate dispărea în câțiva ani în urma unui proces de gentrificare deja început care, din păcate pentru mine, nu miroase a apă stătută și flori. În același timp, recunosc, nu este o zonă prin care m-aș aventura în plimbări nocturne.
Când, cum l-ai descoperit și care este senzația/cuvântul/sentimentul/ melodia care definește acest cartier?
Primul contact cu această zonă a orașului l-am avut pe la jumătatea anilor ‘90, când tranzitam în zorii zilei, alături de unchiul meu, șofer pe camion, Trafic Greu, în drumul nostru dinspre Giurgiu, orașul meu natal, către fabrici din județul Prahova. Eram absolut convinsă că suntem la marginea orașului. Nu era nici un om pe stradă, iar peisajul era dezolant: la intersecția cu Calea Rahovei zăcea, uitat în buruieni, Circul Foamei (azi mall), apoi urmau peisaj industrial pe stânga, case sărăcăcioase și gunoaie pe marginea dreaptă a șoselei. Contrar gloriei de altădată a acestui cartier, pentru mine Rahova-Uranus se pare că înseamnă mahala, la oricare dintre amintirile mele privind această zonă m-aș întoarce. Iar mahalaua, după aproape 20 de ani de locuit în București, din care jumătate în Ferentari, nu o văd ca pe ceva dăunător în existența unui oraș. Mahalaua este locul în care oamenii se cunosc între ei, copiii se joacă pe stradă liberi iar gospodinele spală covoarele pe ritmuri de manele, lucruri pe care nu le putem întâlni în zonele emancipate ale orașului.
